SIX NATIONS / ISTORIE: Disputa britanicilor, inconsecvenţa Franţei şi neşansa României

Turneul celor 6 Naţiuni la rugby este una dintre cele mai "bătrâne" competiţii sportive. Cunoscut acum, în întreaga lume, sub apelativul Six Nations, acesta a reunit la început doar echipele a patru naţiuni, toate de limbă engleză.
Cum peste nici două săptămâni va debuta o nouă ediţie, vă vom prezenta informaţii cât mai interesante despre această competiţie.

Scoţia - Anglia 1-0, în primul meci de rugby din istorie

Totul a început într-o zi de luni, pe 27 martie 1871, atunci când s-au înfruntat naţionalele (n.a. naţională vine de la naţiune) Angliei şi Scoţiei (acestea făceau parte, şi atunci, dintr-o singură ţară, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord). Desfăşurat pe Raeburn Place din Edinburgh (un stadion de cricket, neexistând atunci unul de rugby), meciul a adus faţă-n faţă două echipe a câte 20 de jucători. Cum au aliniat 14 înaintaşi, cu unul mai mult decât adversarii lor, scoţienii au marcat primii un eseu pe grămadă, prin Angus Buchanan. Englezii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, aşa că Reginald Birkett a restabilit egalitatea plonjând cu balonul în terenul de ţintă advers. În cele din urmă, Scoţia s-a impus prin încercarea marcată de William Cross, care a transformat. Dacă ar fi să folosim punctajul de acum (5 puncte pentru eseu, 2 puncte pentru tranformare), atunci am putea spune că gazdele s-au impus cu 12-7. La acea vreme însă, numai eseul transformat conta. Aşa că a fost 1-0 pentru Scoţia...

Un eseu controversat a dus la fondarea IRB-ului

Acel meci a deschis seria disputelor interţări, iar primele care au intrat în acest joc au fost cele vorbitoare de limbă engleză. Irlanda a jucat primul ei meci în 1875, iar Ţara Galilor în 1881, ambele având acelaşi adversar (istoric): Anglia.
În 1883, după doisprezece ani de meciuri amicale, a debutat Turneul celor 4 Naţiuni sub denumirea Home International Championship, însă la primele ediţii ale sale, exceptând-o pe cea din 1884, din diverse motive, nu s-au disputat toate meciurile. Aşa s-a întâmplat în 1883, când Irlanda şi Ţara Galilor nu s-au întâlnit. În 1885, 1887 şi 1889, din cauza neînţelegerilor dintre federaţiile reprezentând cele 4 Naţiuni, s-a repetat această situaţie.
Apoi au apărut excluderile din competiţie... Anglia n-a primit permisiunea de a participa în 1888 şi 1889 pentru că refuza să se afilieze la International Rugby Board. Acest for devenit mai apoi mondial s-a născut în urma unui dezacord între scoţieni şi englezi în legătură cu valabilitatea unui eseu înscris în meciul direct din 1884. Doi ani mai târziu, Scoţia, Irlanda şi Ţara Galilor au pus bazele IRB, iar Anglia a aderat în 1890, fiind reprimită în Turneu...
De excludere n-au scăpat nici galezii, în 1897 şi 1898. Şi asta după ce s-a aflat că al lor căpitan, Arthur Gould, ar fi fost recompensat pentru evoluţiile sale, fapt care încălca statutul amator impus în rugby. Doar retragerea acestuia a permis ca Ţara Galilor să revină în Turneu.

În 1910, Franţa este acceptată în competiţie, însă doar pentru trei ani

Rivală a englezilor, Franţa a jucat un rol important în dezvoltarea rugbyului, ea susţinând deseori că acest sport se trage dintr-un joc cu mingea practicat în Hexagon. Mai mult decât atât, la fondarea Federaţiei Engleze de Rugby, Arthur Guillemard, un emigrant francez, a propus ca ea să se numească Rugby Football Union, iar cei prezenţi au fost de acord în unanimitate. Era normal, aşadar, ca Franţa să fie acceptată în Turneu. Mai ales că naţionala sa disputase deja meciuri amicale cu cele de peste Canalul Mânecii. Acceptarea "cocoşilor" s-a produs în 1910, iar din acel moment s-a vorbit despre Turneul celor 5 Naţiuni. S-a stabilit ca fiecare echipă să dispute două meciuri pe teren propriu şi tot atâtea în deplasare (nu era timp ca într-un an să se joace în sistem "fiecare cu fiecare, tur şi retur").
Francezii nu au rezistat nici ei prea mult în Turneu... Pe 1 ianuarie 1913, la meciul Franţa - Scoţia 3-21, s-a întâmplat ceva care nu era obişnuit pentru anglo-saxoni. Conduşi prin două eseuri marcate de fundaşul Steward, "cocoşii" şi-au pierdut capul şi au început să comită o sumedenie de erori, toate sancţionate de arbitrul englez JW Baxter. Scorul a luat proporţii, iar cei 5.000 de spectatori prezenţi la meci n-au mai putut suporta. După partidă, mulţimea furioasă a invadat terenul şi l-a fugărit pe omul cu fluier... A fost nevoie de intervenţia poliţiei şi a armatei pentru a calma spiritele, iar arbitrul a fost salvat de rugbyştii francezi. Acea întâmplare a făcut ca englezii şi scoţienii să refuze a mai juca împotriva Franţei... Excluderea n-a avut însă efecte prea mari, competiţia fiind oricum întreruptă între 1914 şi 1918, din cauza războiului.
Reprimită în virtutea frăţiei de arme, Franţa avea să cunoască o nouă excludere în 1931, pentru faptul că tolera profesionismul (plăţi către jucători, recrutări între cluburi), dar şi fiindcă jocul său era considerat violent. Meciul cu Ţara Galilor din 1930, de pildă, s-a soldat cu numeroşi jucători accidentaţi, dar şi spectatorii au avut de suferit - cum în afara arenei au rămas 20.000 de oameni, aceştia au forţat accesul, iar în învălmăşeala produsă unii au fost călcaţi în picioare... Exilul "cocoşilor" a durat până în 1939. Cum Federaţia de la Paris rezolvase problema amatorismului, Franţa a revenit în Turneu, însă în 1940 competiţia s-a întrerupt din nou, tot din cauza războiului...

România a ratat ocazia de a intra în Turneu din motive extrasportive

Evenimentele politice aveau să-şi pună amprenta şi pe desfăşurarea Turneului după 1947, anul în care întrecerea a fost reluată. În 1972, de pildă, conflictul nord-irlandez avea să conducă la întreruperea lui. De fapt, atunci nu s-a putut face un clasament final pentru că Ţara Galilor şi Scoţia au refuzat să joace în Irlanda după masacrul de la Londonderry. Din acel moment, la Dublin nu s-a mai intonat God Save the Queen înaintea meciurilor, dar nici imnul Franţei, nici cel al Irlandei (după cum se ştie, din această echipă făceau parte şi nord-irlandezi, care erau supuşi ai Reginei Angliei)... Această interdicţie s-a păstrat până în 1997.
În aceeaşi perioadă începe să se vorbească tot mai des despre includerea României în Turneu. În 1960, "Stejarii" obţinuseră primul succes (11-5) cu Franţa. Au urmat alte cinci - 3-0 (1962), 15-14 (1968), 15-10 (1974), 15-12 (1976) şi 15-0 (1980) -, precum şi două meciuri egale în deplasare (5-5 în 1961 şi 6-6 în 1963). Britanicii s-au convins de valoarea naţionalei noastre mai apoi, România remizând (13-13) la Dublin, cu Irlanda XV, şi pierzând greu (12-13) la Cardiff, cu Ţara Galilor XV - aceste meciuri nu sunt incluse în palmares. Şi deşi la celebra vizită la Londra a lui Ceauşescu, Regina Elizabeta a II-a îi vorbeşte despre rugby, conducătorii Federaţiei de la Bucureşti nu profită de acest moment favorabil. Fără un stadion modern, dezavantajată de vremea nefavorabilă din lunile februarie şi martie, când se disputau meciurile, România avea să rateze o ocazie imensă de a deveni cea de-a şasea echipă participantă la Turneul Naţiunilor. Principalul obstacol l-a reprezentat tot regimul politic, implicit acuzaţiile că Bucureştiul încalcă drepturile omului.

Din 1996, câştigătoarea este socotită campioană a Europei

Dacă România n-a profitat de şansa sa, Italia avea să o facă, fiind acceptată în 2000. Echipa surclasată (69-0) de "Stejari" în 1977 avea să intre în Turneu, care de atunci se numeşte al celor 6 Naţiuni.
Cu patru ani înainte s-a mai produs un fapt important în istoria competiţiei. Atunci Turneul primeşte în mod oficial rangul de Campionat European. Victorioasă (28-15) în faţa Irlandei, pe 16 martie 1996, Anglia a devenit campioană a continentului. Până atunci, FIRA-AER organizase un Campionat European, la care participau Franţa, România, Italia, URSS, precum şi alte naţionale din zona continentală, dar şi din nordul Africii, însă la care nu s-au înscris niciodată naţiunile anglo-saxone.

(va urma)